Stejarul secular din Poganu,
prezentat în primul numărul al revistei
“ORIZONTURI” are o legendă a sa demnă
de luat în seamă. Se spune că de mult, de mult timp, în locul pe care se află
stejarul acum, era curtea unei femei numită Ciocârlănoaia – o femeie înaltă,
vânjoasă şi neînfricată. Nu avea preget în a umbla pe jos sau călare spre a-şi
duce la bun sfărşit toate treburile. Era
o ,,Fefeleagă”a acestor locuri deoarece, vădană fiind din tinereţe, a trebuit
să ţină loc de mamă şi de tată odraslelor pe care le iubea ca pe lumina ochilor. Umbla călare pe
timp de noapte ca şi pe timp de zi, fără frică, fiindcă avea un roib care muşca
din duşmani, era hotărâtă, dârză,
războinică şi de temut pentru că reuşise să infrunte cu succes mulţi răufăcători.
Având un
suflet nobil, iubea la fel de mult animalele şi plantele ca şi pe proprii
copii. Legenda spune că ar fi sădit în curtea ei un puiete de stejar pe care
l-a găsit toamna prin culturile sale, în momentul recoltatului. Fiindu-i drag
nespus, l-a udat zilnic , un timp, apoi a lăsat această sarcină copiilor care
n-au dat înapoi, întrecându-se care să-l îngijească mai bine. Şi uite aşa,
ştejarul se- nălta asemănător lui Făt-Frumos din poveste. Odată cu trecerea
timpului drumurile s-au lărgit, gardurile s-au mutat iar copacul a rămas în afara
curţii neatins, aceasta datorită Ciocârlănoaei, care s-a opus cu dârzenie celor care ar fi
încercat să-l doboare cu topoarele.
Femeia s-a
prăpădit, stejarul se –nălţase şi mulţi ar fi dorit să-l transforme în ulube,
lanţi ori căpriori. N-au reuşit datorită urmaşilor care s-au împotrivit,
respectând în acest fel memoria bravei lor mame.
Şi timpul a
trecut,…a trecut şi copacul a crescut,…a crescut, înfăţişându- ni- se acum în
toată măreţia sa, înălţându – se ca o
rugăciune spre cer.
El rămâne
impunător în orice anotimp. Primăvara şi vara bogatu-i frunziş este un rai al
păsărilor şi insectelor, o binecuvântare pentru călătorii obosiţi.
Toamna,
ghinda arămie se deprinde din cupa care a hrănit-o şi constituie deliciul
veveriţelor şi altor necuvântătoare iar frunzele, aşternute pe jos, formează un
covor multicolor . Iarna, în ciuda faptului că este desfrunzit şi părăsit de
cântăreţele călătoare, arată feeric când neaua argintie cade,...cade puzderie ca făina la cernut.
Adesea,
admirând acest ,,Copac memorial”, mă
întreb:
Oare nu merită
să contemplăm profund povestea vieţii
sale?
Oare veritabila vârsta a stejarului nu poate fi
considerată un memorial al localităţii noastre ?
INV.
NICU FLORESCU
No comments:
Post a Comment