Calimarile

                  ,,Cel ce se casatoreste tarziu, se casatoreste ca vai de lume”

    ,,Călimările” este un obicei popular vechi care se mai păstrează  în puţine localitaţi şi se petrece în seara de lăsata secului de brânză ,cu o săptămâna înainte de începerea Postului Mare, dinaintea Sfintelor sărbatori de Paşte. Scopul acestui obicei este de a satiriza burlăcia fetelor şi flăcăilor. Se desfăşoară în două locuri distincte, de preferat două coline învecinate sau un deal si poalele acestuia. Obiceiul constă într-un dialog între două cete de strigători constituite din două sate învecinate sau dintr-un singur sat. În timpul dialogului se aprind  focuri mari şi se rostogolesc pe panta dealului ,,roţi aprinse” — pregătite din roţi uzate şi înfăşurate cu materiale ce ard timp îndelungat. Se consideră ca focul reprezintă un mijloc de purificare, purificare care trebuie să continuie pe tot parcursul Postului. Dialogul este început de o ceată care adresează întrebări iar cealaltă ceată răspunde. Rolurile se schimbă dând o alternanţa interesantă dialogului. În continuare redăm două exemple culese de la batrânii satului Cucuieţi.

                                   1.Dialog pentu o fată  ,,fată batrână”

-  Aoleu, bă…!

-  Ce-ţă, bă…?

-  M-a sitirit ( cutare ), bă…!

-  De ce, bă…?

-  C-a rămas nemăritată, bă…!

-  Pe cine să-i dăm, bă…?

-  Pe mos ,,Mustaţă Albă”, bă…!

-  Ce să facă cu el ,bă…?

-  Doar s-o mângâie şi s-o pupe pe frunte, bă…!

-  Ha ! Ha ! Ha…!

                                     2.Dialog pentru un burlac

-  Aoleu,bă…!

-  Ce-ţă ,bă…?

-  M-a sitirit ( cutare ),bă…!

-  De ce, bă…?

-  C-a rămas neinsurat, bă…!

-  Pe cine să-i dăm ,bă…?

-  Pe vădana Veta schioapa, bă…!

-  Ce să facă cu ea, bă…?

-  Să-i samene porumb la primăvară, bă…!

-  Ha ! Ha ! Ha…!

Legenda stejarului din Poganu

Stejarul secular din Poganu, prezentat în primul numărul  al revistei “ORIZONTURI”   are o legendă a sa demnă de luat în seamă. Se spune că de mult, de mult timp, în locul pe care se află stejarul acum, era curtea unei femei numită Ciocârlănoaia – o femeie înaltă, vânjoasă şi neînfricată. Nu avea preget în a umbla pe jos sau călare spre a-şi duce la  bun sfărşit toate treburile. Era o ,,Fefeleagă”a acestor locuri deoarece, vădană fiind din tinereţe, a trebuit să ţină loc de mamă şi de tată odraslelor pe care le  iubea ca pe lumina ochilor. Umbla călare pe timp de noapte ca şi pe timp de zi, fără frică, fiindcă avea un roib care muşca din  duşmani, era hotărâtă, dârză, războinică şi de temut pentru că reuşise să infrunte cu succes mulţi răufăcători.

          Având un suflet nobil, iubea la fel de mult animalele şi plantele ca şi pe proprii copii. Legenda spune că ar fi sădit în curtea ei un puiete de stejar pe care l-a găsit toamna prin culturile sale, în momentul recoltatului. Fiindu-i drag nespus, l-a udat zilnic , un timp, apoi a lăsat această sarcină copiilor care n-au dat înapoi, întrecându-se care să-l îngijească mai bine. Şi uite aşa, ştejarul se- nălta asemănător lui Făt-Frumos din poveste. Odată cu trecerea timpului drumurile s-au lărgit, gardurile s-au mutat iar copacul a rămas în afara curţii neatins, aceasta datorită Ciocârlănoaei, care  s-a opus cu dârzenie celor care ar fi încercat să-l doboare cu topoarele.

          Femeia s-a prăpădit, stejarul se –nălţase şi mulţi ar fi dorit să-l transforme în ulube, lanţi ori căpriori. N-au reuşit datorită urmaşilor care s-au împotrivit, respectând în acest fel memoria bravei lor mame.

          Şi timpul a trecut,…a trecut şi copacul a crescut,…a crescut, înfăţişându- ni- se acum în toată măreţia  sa, înălţându – se ca o rugăciune spre cer.

          El rămâne impunător în orice anotimp. Primăvara şi vara bogatu-i frunziş este un rai al păsărilor şi insectelor, o binecuvântare pentru călătorii obosiţi.

          Toamna, ghinda arămie se deprinde din cupa care a hrănit-o şi constituie deliciul veveriţelor şi altor necuvântătoare iar frunzele, aşternute pe jos, formează un covor multicolor . Iarna, în ciuda faptului că este desfrunzit şi părăsit de cântăreţele călătoare, arată feeric când neaua argintie  cade,...cade puzderie ca făina la cernut.

       Adesea, admirând  acest ,,Copac memorial”, mă întreb:

       Oare nu merită să  contemplăm profund povestea vieţii sale?

       Oare  veritabila vârsta a stejarului nu poate fi considerată un memorial al localităţii noastre ?    

                                         INV. NICU FLORESCU

Stejarul din Poganu

         STEJARUL DIN POGANU

            De-a lungul Străzii Principale din satul Poganu, localitate cu nume unic în ţară, se înaltă falnic un stejar secular. În luna septembrie 2002 Primăria comunei Verguleasa , în urma demersurilor făcute organelor în drept , a obţinut declararea  acestuia ca monument al naturii şi a instalat lânga el un panou luminos.

Pe drept cuvânt copacul este cea mai mare mândrie a localităţii noastre.

 Ce impresionează la el? În primul rând dimensiunile. Circumferinţa tulpinii la înălţimea de 1,5m depăşeste 5m  ceea ce face ca 3 bărbaţi vârtoşi, cu braţele întinse, abia sa-l cuprindă. Înălţimea coroanei este de aproximativ 30m.

O altă caracteristică o costituie vârsta care a dat naştere  multor discuţii.

Circumferinţa tulpinii fiind ca a stejarilor seculari de la Mânăstirea dintr-un lemn, jud Vălcea care, fiind atestaţi într-un document vechi ca fiind ,,puieţi”în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, ne duce cu gândul că ar avea vârsta de 500 de ani sau apropiată.

Oare care este  vârsta lui reală…300…350…400…500 de ani? Aceasta se va vedea doar atunci când se vor numara inelele anuale din tulpina secţionată transversal. Luând în considerare cele de mai sus şi alte surse, i s-a dat o vârstă oficială de peste 300 de ani. O altă dimensiune foarte importantă o constituie cea istorica. Dacă ar putea să vorbească  despre cele văzute în decursul vieţii sale, ce ne-ar mărturisi? Vârsta şi poziţia lui i-au oferit posibilitatea să fie martorul multor evenimente sociale şi istorice. Cu siguranţă, cele relatate despre toate cele  văzute, ar constitui un voluminos manual de istorie locală.

Ce ar spune despre lupta eroică a eteriştilor împotriva armatei turceşti care a avut loc şi în apropierea lui? Dar despre ,,Mormintele.La Drăgăşani.”?

Oare ce ne-ar relata despre starea sufletească a ţăranilor răsculaţi în 1907 care au trecut pe sub coroana lui, escortaţi de armată în drumul spre locul de execuţie – Valea lui Alb?

Dar despre cele două războaie mondiale ? Să amintim că în apropierea lui a fost un depozit german şi că bombardarea podului de peste Olt a constituit un real pericol pentru existenţa sa. Reale pericole au fost si fenomenele naturale (furtuni si fulgere) care n-au reuşit să-l răpună  deşi i-au afectat serios bogata-i coroană. Ce ar grăi despre munca, obiceiurile si portul localnicilor, despre destăinuirile celor care au poposit la umbra sa, despre declaraţiile îndrăgostiţilor care-şi dădeau întâlnire lângă el pe-nserate, despre doinele pogănenilor ori ,,concertele”zburătoarelor?

            Adesea, călătorii opresc mijloacele de transport, coboară, admiră, comentează, se interesează şi imortalizează măreţia acestui impunător monument. Este de remarcat că acest ,,Copac Memorial”constituie un material didactic autentic şi de el au profitat numeroase cadre didactice din localitate şi din cele care au tranzitat localitatea. La şcoală şi sub coroana acestuia s-au desfăşurat lecţii interesante, interactive şi interdisciplinare care nu vor fi uitate de tinerele vlăstare. Tuturor,de la mic la mare, ne revine nobila îndatorire de a îngriji şi proteja, de a face cunoscut lumii întregi aceast minunat ,,reper temporal şi spaţial” binecuvântat de Dumnezeu pe-acest pământ, ca un interesant punct turistic.

                                                                                                                Învatator  Nicu  Florescu